Evanghelia mântuirii: A doua parte - Eliberarea de sub puterea păcatului
Când oamenii vin la Hristos, când mărturisesc în fața Lui păcatele lor și cred că lucrarea Sa de la Golgota este suficientă, atunci ei sunt umpluți cu bucurie. Ei recunosc că au „pace cu Dumnezeu“ (Romani 5.1). Mulți dintre ei merg și mărturisesc tuturor cunoscuților lor ce au găsit și cât de fericiți sunt acum. După aceea, deodată, ceva devine în neregulă. Ei au un gând rău sau spun un cuvânt stricat sau fac ceva rău. Ce s‑a întâmplat? Încep să se întrebe: «Cum am putut să fac așa ceva? Eu am mărturisit toate păcatele mele și L‑am primit pe Hristos ca Mântuitor al meu personal. Da, eu Îl iubesc. Și acum iarăși am păcătuit». Apar îndoieli: «A fost întoarcerea mea la Dumnezeu reală? A fost mărturisirea păcatelor mele suficient de profundă? De ce am păcătuit iarăși?».
Întrebările și răspunsurile următoare doresc să ajute astfel de credincioși să găsească ieșirea din această dilemă.
6.1. Care este deosebirea dintre păcat și păcate?
Este aceeași deosebire care există între un pom și roadele sale. Păcatele sunt acțiunile rele, comparabile cu roadele care cresc într‑un pom. Păcatul este pomul, sursa faptelor păcătoase. De aceea, starea omului este mai gravă decât pare. Nu este suficientă soluționarea problemei păcatelor, prin îndepărtarea sau ispășirea lor, ci este nevoie de rezolvarea problemei sursei din care provin păcatele, adică păcatul.
6.2. Care este soluția divină pentru problema păcatelor și a păcatului?
Păcatele sunt iertate. Cine crede în Hristos este îndreptățit, păcatele sale nu mai sunt puse ca o povară peste el.
Păcatul ca atare nu poate fi iertat sau grațiat. El poate fi numai condamnat. Acest lucru l‑a făcut Dumnezeu, atunci când Hristos a fost răstignit pe crucea de la Golgota (Romani 8.3). Faptele pot fi iertate, dar o natură rea trebuie să fie condamnată și judecată.
6.3. Se mai află un credincios sub puterea păcatului?
Nu! Un credincios mai poate păcătui (1 Ioan 2.1), dar el nu mai trebuie și nu ar mai trebui să păcătuiască. Păcatul nu mai este obligatoriu pentru credincios, iar credinciosul poate evita păcatul.
Problema referitoare la modul în care un credincios poate fi eliberat de sub puterea păcatului va fi tratată în următoarele întrebări.
6.4. Care sunt cele două familii descrise în Romani 5?
Prin naștere, fiecare om este un urmaș al lui Adam. Dar toți cei care L‑au primit pe Hristos și cred în El devin membri ai familiei Sale. Prin moartea locțiitoare a Salvatorului nostru, care este valabilă pentru cel care crede în El, legătura noastră cu Adam este întreruptă. Prin moartea noastră împreună cu Hristos devenim membri ai acestei noi familii, al cărei Cap este Hristos.
6.5. Care este consecința apartenenței la familia lui Adam?
Fiecare urmaș al lui Adam moștenește de la el păcatul. Urmarea păcatului este moartea. Acest lucru nu s‑a schimbat până astăzi, ceea ce dovedește că păcatul a ajuns la orice urmaș al lui Adam. Acest păcat aduce roade rele: păcate. Păcatul și păcatele rezultate din el conduc la moarte (Romani 5.12).
6.6. Ce îi caracterizează pe cei care aparțin familiei lui Hristos?
Îndreptățirea! Ea este urmarea fericită și binecuvântată a harului lui Dumnezeu (Romani 5.15‑19). Altfel spus: fiecare membru al familiei lui Hristos este declarat drept.
6.7. Pot păcătui în continuare necugetat, dacă am devenit prin har o parte din familia lui Hristos?
Nu! Harul nu trebuie să ne slujească niciodată ca scuză pentru a păcătui (a se vedea întrebarea 6.8).
6.8. De ce este de nescuzat pentru un credincios să stăruie în păcat?
Pentru că noi suntem morți față de păcat (Romani 6.2). Hristos a murit pe cruce și noi am murit împreună cu El. Noi Îi aparținem Lui. Noi am fost botezați pentru El. În botezul pentru „Hristos Isus“ suntem făcuți „una“ cu El, suntem strâns legați cu El. Deci, dacă Hristos a murit, și noi am murit în ceea ce privește omul nostru vechi, ca urmaș al lui Adam.
6.9. De ce mai păcătuiesc totuși din când în când? Nu am murit cu Hristos?
În Romani 6.6 citim ceva despre „omul nostru cel vechi“ (a se vedea întrebarea 6.10). El a fost răstignit împreună cu Hristos. Totuși, adeseori trebuie să învățăm prin experiențe dureroase că avem încă în noi carnea (în acest context, „carne“ nu înseamnă trupul nostru fizic, ci natura noastră păcătoasă). De aceea mai suntem în stare să păcătuim. Mai multe despre acest subiect găsim la întrebările 6.17-6.23.
6.10. Ce înseamnă că „omul nostru cel vechi a fost răstignit“?
„Omul meu cel vechi“ (Romani 6.6) este ceea ce am fost înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu, ca un urmaș al lui Adam, ca un aparținător al familiei lui Adam (Romani 5.12 și următoarele). Înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu eram răspunzător și vinovat înaintea lui Dumnezeu. Prin faptul că am fost făcut una cu Hristos în moartea Sa, Dumnezeu a declarat mort și „omul meu cel vechi“. El nu mă mai vede ca persoana păcătoasă din fire, care eram înainte de întoarcerea mea la Dumnezeu.
Putem simți acest lucru? Nu! Și totuși este real, pentru că Dumnezeu Însuși este Cel care spune acest lucru. Nu simțămintele noastre sunt decisive, ci gândurile lui Dumnezeu. De aceea, să nu confundăm omul nostru cel vechi (care este mort) cu carnea, natura păcătoasă din noi (Romani 7.17,18,25; 8.4; 1 Corinteni 3.2,3).
6.11. Ce înseamnă expresia „trupul păcatului“?
Această expresie se găsește în Romani 6.6: „Pentru ca trupul păcatului să fie desființat, ca noi să nu mai fim robi ai păcatului“. „Trupul păcatului“ este întregul mecanism sau întregul sistem al păcatului în noi - principiul păcatului în om.
Un credincios mai poate păcătui (desigur, nu ar mai trebui), dar păcatul nu mai este stăpânul lui.
6.12. Problema păcatelor noastre a fost rezolvată prin moartea lui Hristos pentru noi. Dar cum este rezolvată problema păcatului și a puterii sale?
Această problemă este rezolvată nu prin moartea lui Hristos pentru noi, ci prin moartea noastră cu Hristos.
Acest fapt poate fi explicat pe baza relației care exista între un sclav și stăpânul său. Cel care avea un sclav putea pretinde supunere de la sclavul său, dar numai cât timp trăia acesta. Imediat ce sclavul murea, stăpânul său nu‑i mai putea porunci. Așa este și cu noi. Deoarece am murit împreună cu Hristos, păcatul nu mai are niciun drept și nicio putere asupra noastră. Aceasta este eliberarea.
6.13. Ce înseamnă botezul?
Botezul înseamnă a te face una cu Hristos în moartea Sa. Așa cum Hristos a murit și a fost înmormântat, tot așa suntem făcuți și noi una cu El prin botez (Romani 6.2,3). Botezul are și alte aspecte, de exemplu că persoana botezată devine un ucenic (Ioan 4.1,2 și 1 Corinteni 10.2 etc.). Punctul principal din Romani 6 este însă acela că noi ne‑am identificat (ne‑am făcut una) cu Hristos în moartea Sa, deci că am murit împreună cu El.
Prin botez nu primim nici dreptul și nu avem nici pretenția unui loc în cer.
6.14. Cum pot să știu că am murit împreună cu Hristos? Pot simți acest lucru?
Nu! Nu se poate simți. Dacă un om L‑a primit pe Hristos prin credință, aceasta este o realitate, pentru că ne este spusă de Cuvântul lui Dumnezeu (Romani 6.8,9).
6.15. Cum este influențată relația mea față de păcat, dacă am murit împreună cu Hristos?
Păcatul (principiul răului, al împotrivirii față de Dumnezeu) nu mai are niciun drept asupra mea.
Un om a plătit o sumă mare de bani altui om, pentru ca acesta să meargă la război în locul său. Când conducerea i‑a scris și i‑a cerut: «Prezentați‑vă la serviciul militar, deoarece locțiitorul dumneavoastră a căzut în luptă», respectivul om a răspuns: «Îmi pare rău, nu pot merge, pentru că sunt mort». El a înțeles că se putea pe drept considera mort, pentru că acela murise în locul său.
6.16. Ce efect are în viața mea zilnică realitatea că „am murit împreună cu Hristos“?
Noi avem dreptul și suntem obligați să ne considerăm ca morți atunci când păcatul solicită ceva de la noi (a se vedea întrebarea 6.15). Prin credință înțelegem că noi nu suntem obligați să cedăm în fața păcatului (Romani 6.10‑14).
Poate ne ajută în acest sens comparația cu o locuință pe care cineva o închiriază de la deținătorul ei. Dacă o altă persoană cumpără această locuință, atunci chiria trebuie plătită noului deținător și nu mai trebuie plătită celui inițial. Dacă deținătorul inițial solicită în continuare chiria, putem refuza să‑i plătim chiria. El nu mai are niciun fel de drepturi asupra locuinței. Chiriașul este acum obligat față de actualul deținător. Așa stau lucrurile și cu noi. Noi aparținem acum unui alt Stăpân (Romani 6.15‑23).
6.17. Ar trebui să țină credinciosul legea (sau anumite reguli de viață), pentru a se asigura că nu mai păcătuiește? (Romani 7.1 6)
Nu! A ține legea sau chiar și numai anumite reguli de viață nu reprezintă calea corectă. Acesta este un principiu firesc. Prin aceasta ne bazăm pe capacitățile naturale ale omului. Imediat ce încercăm aceasta, vom fi nevoiți să recunoaștem sinceri că eșuăm mereu. Apostolul Pavel spune că noi am murit atât față de lege, cât și față de păcat. Să remarcăm și faptul că Dumnezeu a dat legea lui Moise numai unei națiuni, poporului Israel (Psalmul 147.19,20).
Cu privire la viața de credință și la porunci referitoare la această viață, a se vedea întrebarea 6.28.
6.18. Cum poate trăi un credincios, încât să I fie plăcut lui Dumnezeu?
Nu ținând legea, ci numai preocupându‑se cu Hristos! Astfel, vom deveni tot mai asemănători lui Hristos și vom trăi zilnic pentru El. Dacă Îi permitem Duhului Sfânt să‑L pună pe Hristos înaintea inimilor noastre, El ne va da puterea pentru un mod de viață care Îi place lui Dumnezeu (a se vedea și întrebările 6.27-6.31).
6.19.a. La cine se referă cuvântul „eu“ din Romani 7.7 25? La Pavel?
Nu! Nu poate fi Pavel, pentru că el spune: „Iar eu odinioară eram viu fără lege“ (versetul 9). Aceasta nu se poate referi la Pavel. El a fost crescut ca un fariseu sever (Filipeni 3.5).
6.19.b. La cine se referă cuvântul „eu“ din Romani 7.7 25? La un necredincios?
Nu, nu la un necredincios! Persoana din Romani 7 are deja natura nouă. Ea vrea să facă binele (Romani 7.19) și spune: „Pentru că, după omul dinăuntru, îmi place legea lui Dumnezeu“ (Romani 7.22). Aceasta este o dorință clară a noii naturi, pe care Dumnezeu o dă la nașterea din nou (Ioan 3.3).
6.19.c. La cine se referă cuvântul „eu“ din Romani 7.7 25? La un credincios?
Da, la un copil al lui Dumnezeu, dar care nu se găsește într‑o stare normală. Expresia „dar eu sunt carnal, vândut păcatului“ (versetul 14) nu poate fi descrierea unui credincios într‑o stare normală.
6.19.d. La cine se referă cuvântul „eu“ din Romani 7.7 25? Ce nu este normal la starea sa?
Persoana este născută din nou (a se vedea întrebarea 2.20), dar trăiește în fire, nu în Duh (1 Corinteni 3.1). Ea se bazează pe propria sa putere și încearcă să țină legea sau să facă binele prin propria sa putere și de aceea eșuează mereu și este nefericită. Ea încă nu știe că și carnea, care vrea binele, rămâne tot carne.
Aceasta nu este o stare normală pentru un credincios. Dar mulți fac în viață aceste experiențe. Abia când învață să se încreadă numai în Hristos și în lucrarea Sa, care este deplin suficientă, vor experimenta practic ce înseamnă să fii eliberat prin moartea lui Hristos. Credincioșii pot cădea de mai multe ori în viața lor în această stare și apoi să părăsească iarăși această stare.
6.20. Care este problema omului din Romani 7?
Acest om ajunge mereu într‑un mare conflict. Este o luptă între natura lui nouă și natura lui veche. El dorește să facă binele și totuși nu îl face. Apoi există răul pe care nu vrea să‑l facă, dar cade mereu și face răul (Romani 7.19).
6.21. Ce constată această persoană? (Romani 7.17 24)
Cel puțin trei lucruri:
- în primul rând, că mai are carnea, adică firea veche, păcătoasă (versetul 17);
- în al doilea rând, că în ea nu locuiește nimic bun: „Pentru că știu că în mine, adică în carnea mea, nu locuiește nimic bun“ (versetul 18);
- în al treilea rând, descoperă că nu se poate elibera singură, ci are nevoie de cineva pentru aceasta: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morții?“ (versetul 24).
6.22. Omul, care în Romani 7 vorbește numai despre sine, înțelege acum că nu poate ieși singur din mocirla păcatului. De unde îi vine ajutorul?
Spre sfârșitul capitolului 7, persoana renunță să caute în sine ajutorul și începe să‑l aștepte din afară. Nu citim: «Cum mă voi elibera?», ci: „Cine mă va elibera?“. Ajutorul vine de la Hristos! (Romani 7.24,25a).
6.23. Care este concluzia din Romani 7?
În primul rând, persoana învață prin experiențe că nu poate face binele prin ea însăși. În carnea ei nu locuiește nimic bun (Romani 7.18). În al doilea rând, persoana recunoaște că există două naturi: natura veche, rea și incorigibilă, și natura nouă, divină. Acestea sunt una împotriva celeilalte (Galateni 5.17). La sfârșit, Îi mulțumește lui Dumnezeu (Romani 7.25), pentru că recunoaște că tot ce trebuia făcut a fost făcut prin Domnul Isus Hristos (începutul versetului 25 și 8.1).
Rezultatul complet este atins în Romani 8.1‑11 (a se vedea întrebările 6.24-6.31).
6.24. Poate fi condamnat vreodată un credincios de Dumnezeu?
Nu, pentru că cel credincios este acum „în Hristos“ (Romani 8.1). Dacă cineva dorește să‑l condamne pe credincios, ar trebui să‑L condamne și pe Hristos, care este proslăvit la dreapta lui Dumnezeu, ceea ce este imposibil.
6.25. Ce înseamnă „legea Duhului de viață“ și „legea păcatului și a morții“?
Cuvântul „lege“ (Romani 8.2) poate însemna și principiu sau legitate. Când o piatră cade la pământ, ea ascultă de o lege a naturii. Și legea Duhului este un principiu, anume faptul că Duhul Sfânt ne conduce și ne preocupă cu Hristos. Legea păcatului reprezintă principiul împotrivirii față de Dumnezeu. Acesta conduce la moarte. Dacă cel credincios se încrede în Hristos și crede că lucrarea Sa este suficientă și că nu mai există nicio condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus, deci crede „evanghelia mântuirii sale“ (Efeseni 1.13), Duhul lui Dumnezeu poate lucra liber în el.
6.26. În ce constă soluția lui Dumnezeu pentru păcat?
Dumnezeu iartă păcatele, adică faptele, dar trebuie să condamne păcatul (Romani 8.3). Nu există altă cale care să corespundă sfințeniei lui Dumnezeu, decât aceea de a condamna păcatul. Acest lucru l‑a făcut asupra lui Hristos pe crucea de la Golgota. Legea nu putea face nimic împotriva păcatului, pentru că ea era „slabă prin carne“, adică omul nu era în stare să țină legea.
6.27. Înseamnă aceasta că cei credincioși fac mereu lucruri interzise sub lege?
Nu! Cerințele drepte ale Legii sunt împlinite în cel credincios (Romani 8.4). Dar motivul nu constă în faptul că ei încearcă să țină legea. Motivul constă mai degrabă în faptul că ei trăiesc prin Duhul. De aici rezultă un mod de viață conform gândurilor lui Dumnezeu și a voii Sale, în care răul este detestat.
6.28. Cum se poate umbla conform Duhului?
Duhul îl preocupă pe cel credincios cu Hristos (Ioan 14.26; 16.13,14). Preocuparea cu Hristos îl umple pe cel credincios cu bucurie și cu dorința de a deveni asemenea lui Hristos. Imitându‑L pe Hristos, se împlinesc de la sine într‑o oarecare măsură cerințele Legii.
Un exemplu ar explica aceasta. Legea spune: „Să nu furi“. Un credincios nu este sub lege, dar Duhul îl preocupă cu Hristos. Hristos a fost bogat și a devenit sărac. El a spus că este mai ferice să dai, decât să primești. Credinciosul dorește să facă altora binele, pentru că a învățat să‑L iubească și să‑L imite pe Hristos. Cum ar mai putea atunci fura? (Efeseni 4.28).
Este clar că un astfel de comportament este potrivit pentru oricine Îl iubește pe Domnul. Un astfel de comportament nu este la alegerea sa, ci dragostea îl constrânge să se comporte astfel. Dacă Îl iubim pe Domnul, atunci să acționăm întotdeauna așa. De aceea, apostolul Ioan sublinia că dragostea față de Dumnezeu și față de copiii Săi și ținerea poruncilor Sale formează un tot (1 Ioan 2.3; 3.22‑24; 5.2,3). Dacă iubim o persoană, cea mai simplă dorință a ei devine pentru noi poruncă.
6.29. Umblă un credincios întotdeauna prin Duhul?
Ar fi normal să facă acest lucru, dar, din nefericire, nu întotdeauna umblă astfel, după cum știm din propria noastră experiență. Un credincios este călăuzit în principiu de Duhul, dar este posibil ca el să întristeze Duhul (Efeseni 4.30). Acest lucru se petrece de fiecare dată când un credincios păcătuiește, pentru că nu L‑a avut pe Hristos înaintea ochilor, deci nu a trăit în părtășie cu El.
6.30. Cum putem trăi prin Duhul?
Îndepărtând din viața noastră tot ceea ce întristează Duhul. Dacă apar gânduri rele, trebuie să le recunoaștem înaintea Domnului. Același lucru și când spunem un cuvânt rău. Să nu așteptăm! Să menținem contactul cu Dumnezeu! Dacă facem acest lucru, Duhul va putea să ne preocupe din nou nestingherit cu Hristos și să ne „conducă“ (Romani 8.14). Atunci vom „omorî faptele trupului“ (Romani 8.13) și vom umbla prin Duhul.
6.31. Cum ne ajută Dumnezeu să umblăm în Duhul?
Dumnezeu a trimis Duhul Său, pentru ca acesta să locuiască în noi (Romani 8.10,11). El locuiește acum în fiecare credincios (a se vedea și 1 Corinteni 6.19), ne preocupă cu Hristos (Ioan 16.14) și ne dă siguranța că Dumnezeu este Tatăl nostru (Romani 8.15,16). Aceasta este salvarea deplină: declarat drept, eliberat de sub puterea păcatului și cunoscându‑L pe Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, ca un Tată iubitor!
6.32. De ce suferă încă mulți credincioși în trupul lor și de ce mai mor, dacă salvarea noastră este desăvârșită? Nu este inclus și trupul nostru în salvarea noastră?
Credincioșii mai suferă, pentru că trupurile lor sunt încă o parte din prima creație. Pavel explică acest lucru în Romani 8.18‑29. Păcatul a venit în lume prin om. Ca rezultat, „toată creația suspină“. Dar și această problemă va fi rezolvată. Noi așteptăm „răscumpărarea trupului nostru“ (versetul 23). Când va veni Hristos, vom primi un trup nou. Până atunci avem această „speranță“ și Duhul, care ne ajută în slăbiciuni (versetul 26). A se compara cu întrebarea 2.11.
6.33. A predestinat Dumnezeu pe cineva pentru osândă?
Nu! Biblia nu spune așa ceva. Dumnezeu dorește ca toți oamenii să fie mântuiți (Tit 2.11; 1 Timotei 2.4; 2 Petru 3.9). Dumnezeu poruncește „acum oamenilor ca toți, de pretutindeni, să se pocăiască“ (Fapte 17.30). În Romani 9.18 citim că Dumnezeu împietrește pe cine vrea El, dar numai după ce omul însuși s‑a împietrit, așa cum ne arată exemplul lui faraon (Romani 9.14‑17). În Romani 9.22,23 ni se explică cu multă grijă că El a pregătit vasele îndurării pentru slavă, dar că vasele mâniei sunt pregătite pentru pierzare (nu Dumnezeu a făcut acest lucru, ci ele însele). Evanghelia minunată a salvării este pentru toți!
6.34. Care sunt cele mai mari probleme ale omenirii și care este rezolvarea lor?
Trei mari probleme chinuiesc omenirea:
- păcatele - acțiuni păcătoase în gânduri, cuvinte și fapte;
- păcatul - principiul răului, sursa faptelor păcătoase;
- suferințele trupești.
- Prima problemă a fost rezolvată prin faptul că Hristos a murit „pentru noi“, cei credincioși (Romani 3-5.11).
- A doua problemă este rezolvată prin faptul că noi „am murit împreună cu Hristos“ (Romani 5.12-6).
- A treia problemă va fi rezolvată când va reveni Hristos și va preschimba trupul nostru șubred (Romani 8).
Și totul se datorează numai lui Hristos!
