Domnul Isus Hristos: Suferințele Sale și moartea Sa
2.1 Isus Hristos a murit - a fost deci un martir?
Da, dar moartea Sa înseamnă mai mult decât atât. Cuvântul „martir“ înseamnă martor și este folosit adesea pentru un martor credincios, fidel, care moare pentru ceea ce vestește. Tot așa și Hristos: El a fost „Martorul credincios și adevărat“ (Apocalipsa 3.14) și El a „fost ascultător până la moarte, și chiar moarte de cruce“ (Filipeni 2.8). Dar următoarele întrebări și răspunsuri vor arăta, pe baza Bibliei, că moartea lui Hristos este de o importanță fundamentală pentru alții. Moartea Sa înseamnă mult mai mult decât moartea unui martir.
2.2 Hristos a fost omorât, sau El Și‑a dat viața?
Sunt două aspecte diferite ale morții Sale. Oamenii au făcut totul pentru a‑L omorî: ei L‑au răstignit. În acest sens, ei au devenit ucigașii Lui (Fapte 2.23). Aceasta este latura responsabilității omului.
În același timp, Isus Hristos Și‑a dat viața de bunăvoie (Ioan 10.11,15,17,18). Citim de asemenea: „Când a luat Isus oțetul, a spus: «S‑a sfârșit!»; și, plecându‑Și capul, Și‑a dat duhul“ (Ioan 19.30). Aceasta arată latura puterii și a dragostei Sale divine.
2.3 De ce a murit Isus Hristos?
Această temă este atât de imensă, încât este imposibil să dăm un răspuns scurt la ea. Domnul Isus a murit:
- pentru a dovedi ascultarea Sa absolută față de Dumnezeu;
- pentru a‑L proslăvi pe Dumnezeu;
- pentru a‑L proslăvi pe Tatăl, arătându‑ne dragostea Tatălui;
- pentru a face posibil ca Dumnezeu să îndreptățească oameni păcătoși și
- pentru a le aduce oamenilor care se îndepărtaseră de Dumnezeu salvare și binecuvântare.
2.4 A purtat Isus păcatele mele?
Aceasta depinde de tine. Dacă crezi în El, dacă ai venit la El cu păcatele tale și L‑ai acceptat ca Salvatorul tău personal, atunci răspunsul este „da“. Isus a purtat păcatele „noastre“, adică păcatele celor care cred (1 Petru 2.24). Biblia nu spune că El a purtat păcatele „tuturor“, ci că a purtat păcatele „multora“ (Isaia 53.12).
2.5 Este suficientă moartea lui Isus Hristos pentru a dărui fiecăruia iertarea?
Da! Moartea lui Isus Hristos este suficientă, pentru ca toți să poată veni la El cu povara păcatelor lor. Dar numai cei care merg la El vor primi iertarea păcatelor lor (a se vedea întrebarea 2.6). Oferta stă la dispoziția tuturor și se adresează tuturor:
- „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, dorește ca toți oamenii să fie mântuiți și să vină la cunoștința adevărului“ (1 Timotei 2.4);
- „Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea“ (Ioan 7.37);
- „Și cine însetează să vină; și cine vrea să ia apa vieții fără plată“ (Apocalipsa 22.17).
2.6 Sunt iertați toți?
Oricine poate fi iertat (a se vedea întrebarea 2.5). Dar nu oricine este iertat, pentru că nu toți acceptă iertarea. În Biblie citim:
- „… pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă“ (Ioan 3.16);
- „Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“ (Ioan 3.36).
2.7 Ce înseamnă „ispășire“?
Cuvântul „ispășire“ apare în 1 Ioan 2.2: „El este ispășire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci și pentru ale lumii întregi“. Cum se poate înțelege expresia „ale lumii întregi“? Jertfa Sa este atât de mare și de o valoare atât de scumpă în ochii lui Dumnezeu, încât El poate oferi pe această bază tuturor salvarea, chiar dacă nu este primită de toți (a se vedea întrebările 2.5 și 2.6).
Dumnezeu este sfânt și drept. De aceea, orice păcătos merită să fie judecat și condamnat de Dumnezeu. Fără lucrarea lui Hristos de la cruce, condamnarea ar fi inevitabilă. Dar, mulțumiri fie aduse lui Dumnezeu, Hristos a murit! El a devenit ispășirea, așa încât Dumnezeu poate oferi acum tuturor, fără plată, salvarea. În acest sens, Hristos S‑a dat ca preț de răscumpărare pentru toți (1 Timotei 2.6).
O expresie asemănătoare găsim în Romani 3.25, unde se explică faptul că Dumnezeu L‑a dat pe Fiul Său ca „scaun al îndurării“, și anume prin credința în sângele Său. Această expresie se referă la o imagine din Vechiul Testament. Pe scaunul îndurării se stropea o dată pe an sânge (Levitic 16.15). Sângele stropit pe scaunul îndurării în Sfânta Sfintelor ilustrează faptul că Dumnezeu a fost complet satisfăcut prin moartea lui Hristos.
Pe scurt: ispășirea Îi dă lui Dumnezeu posibilitatea să ofere, fără plată, tuturor oamenilor, salvarea. Această salvare are însă efect numai pentru cei care o primesc prin credință.
2.8 Ce înseamnă „substituire“?
Un locțiitor ia locul altuia. La cruce, Hristos a luat locul celor care cred în El. Cel drept a suferit pentru cei nedrepți (1 Petru 3.18). El a „purtat păcatele noastre“ (Isaia 53.12; 1 Petru 2.24).
Cunoscutele versete din prorocul Isaia descriu ce înseamnă substituire: „Dar El era străpuns pentru fărădelegile noastre, zdrobit pentru nelegiuirile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea era asupra Lui și prin rănile Lui suntem vindecați. … Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor“ (Isaia 53.5,6).
În acest sens, Mântuitorul Și‑a dat viața Sa ca preț de răscumpărare pentru mulți (sau în locul multora) (Matei 20.28; Marcu 10.45). Substituirea are valabilitate numai pentru cei care cred.
2.9 Ce putem învăța din „ziua Ispășirii“ din Lev 16?
„Ziua Ispășirii“ era una dintre „sărbătorile Domnului“ (Levitic 23). Această zi importantă pentru poporul Israel este descrisă detaliat în Levitic 16. Jertfele aduse cu acest prilej prezintă ambele laturi ale morții Domnului: ispășirea (a se vedea întrebarea 2.7) și substituirea (a se vedea întrebarea 2.8). Acțiunea centrală din acea zi era jertfirea a doi țapi: unul era pentru Domnul, ceea ce vorbește despre ispășire, celălalt era pentru popor, ceea ce vorbește despre substituire.
Marele preot stropea sângele primului țap pe și înaintea scaunului îndurării. Celălalt țap, pe capul căruia marele preot mărturisea toate păcatele poporului, era izgonit în pustie.
Hristos a împlinit ambele laturi: Dumnezeu este satisfăcut și proslăvit prin lucrarea de la cruce (ispășire), iar Isus Hristos a purtat păcatele noastre (suplinire).
2.10 Ispășirea include și judecata divină?
Da, neapărat! Unii au învățat că ispășirea înseamnă doar că Hristos „a intrat în starea rea a oamenilor“ sau că El „S‑a făcut una cu starea rea a oamenilor“. Spunând așa ceva, vom trece cu vederea peste realitatea că „pedeapsa“ care ne dă pacea a fost asupra Lui (Isaia 53.5) și că „sabia lui Dumnezeu“ a fost îndreptată împotriva „tovarășului“ Său, adică Hristos (Zaharia 13.7). Hristos a purtat păcatele noastre, adică pedeapsa dreaptă pentru păcatele noastre.
2.11 Ispășirea include și eliberarea de suferințele trupești?
Nu, în niciun caz nu, cât timp suntem pe pământ. Unii au dedus greșit din Isaia 53.5 că vindecarea produsă prin rănile Lui ar putea fi înțeleasă în sens trupesc. Acest verset vorbește despre „fărădelegile noastre“, „nelegiuirile noastre“ și „pacea“ noastră. Din context reiese clar că „vindecarea“ se referă la problema păcatului, această „boală“ groaznică, și nu la suferințele fizice.
Și versetul 4 din Isaia 53 este câteodată înțeles greșit: „El suferințele noastre le‑a purtat și durerile noastre le‑a luat asupra Lui“. Acest verset nu se referă la lucrarea de la cruce. Acest verset și‑a găsit împlinirea ad litteram atunci când Domnul Isus a vindecat oameni bolnavi și suferinzi, așa cum arată citatul din Matei 8.17.
Mai așteptăm încă „răscumpărarea trupului nostru“ (Romani 8.23) (a se vedea întrebarea 6.32).
2.12 Ce este „răscumpărarea“?
Cuvântul „răscumpărare“ se află în legătură cu prețul care trebuie plătit pentru a cumpăra eliberarea unui lucru sau a unei persoane. Sub legea lui Moise, o moștenire care trebuia vândută din cauza sărăciei putea fi „răscumpărată“ de ruda cea mai apropiată (Levitic 25.25). Un exemplu în acest sens găsim în cartea Rut. Naomi pierduse totul, iar Boaz a pășit ca răscumpărător.
Hristos i‑a răscumpărat pe aceia care Îi aparțin (numai pe aceia). Prețul care trebuia plătit a fost sângele Său, adică viața Sa (1 Petru 1.18,19).
2.13 Ce înseamnă „a cumpăra“?
Când se cumpără ceva, se plătește de asemenea un preț, dar trebuie făcută o deosebire între cumpărare și răscumpărare.
„Cumpărarea“ se referă la întreaga lume (omenire), nu numai la credincioși. Acest adevăr este prezentat în următorul verset: „… după cum și între voi vor fi falși învățători, care vor strecura erezii distrugătoare, tăgăduindu‑L și pe Stăpânul care i‑a cumpărat, aducând asupra lor o grabnică pieire“ (2 Petru 2.1). Acești învățători falși au fost „cumpărați“, dar nu au fost mântuiți, nu au fost răscumpărați, deoarece nu au crezut în Domnul Isus. Ei L‑au tăgăduit pe Domnul Isus și astfel și‑au atras „o grabnică pieire“.
O ilustrare interesantă găsim în pilda comorii ascunse în ogor. Întregul ogor a fost cumpărat datorită comorii (ogorul vorbește despre lume - Matei 13.38,44). Prin moartea Sa, Domnul Isus Și‑a dobândit dreptul asupra întregii lumi (pe lângă dreptul de proprietate pe care Îl are ca și Creator).
2.14 Când a purtat Domnul Isus păcatele celor care cred în El?
Pentru a spulbera orice îndoială, spun că această lucrare a Domnului Isus nu a avut loc în timpul vieții Sale, nu a avut loc în mormânt, nu a avut loc nici măcar în primele trei ore pe cruce. Hristos a purtat păcatele noastre în cele trei ore de întuneric. „Iar de la ceasul al șaselea s‑a făcut întuneric peste toată țara până la ceasul al nouălea“ (Matei 27.45). În timpul acesta, scena a fost dominată de întuneric și de tăcere. Domnul Isus nu a rostit niciun cuvânt de la ceasul al șaselea până la ceasul al nouălea.
Nimeni nu poate spune ce s‑a petrecut în timpul acelor ore. Strigătul lui Isus de la sfârșitul acelor ore ridică puțin vălul: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“ (Matei 27.46).
Hristos a fost Singurul despre care citim că „a fost părăsit de Dumnezeu“. El a fost părăsit numai în acele trei ore, în care a făcut ispășire. Înainte de acele trei ore a savurat o părtășie desăvârșită și neîntreruptă cu Dumnezeu; după aceea a savurat din nou aceeași părtășie netulburată. Astfel, S‑a îndreptat spre Tatăl Său și Și‑a încredințat Duhul în mâinile Sale (Luca 23.34,46). Și textul din 1 Petru 2.24 ne arată clar că Domnul Isus a purtat păcatele noastre pe „lemn“, adică pe cruce.
2.15 De ce a fost părăsit Isus de Dumnezeu?
Această realitate stă în contradicție cu toate experiențele și așteptările (Psalmul 37.25). Strigătul lui Isus, „pentru ce M‑ai părăsit?“, se găsește și în Psalmul 22.1. Acest psalm declară că cei care s‑au încrezut în Dumnezeu au fost „salvați“ și „n‑au fost dați de rușine“ (22.5). Cum a fost atunci posibil ca Cel mai fidel dintre toți să fie părăsit de Dumnezeu?
Primul răspuns îl găsim în versetul 3 din Psalmul 22: „Totuși Tu ești Cel Sfânt“. Când Hristos a purtat păcatele noastre, Dumnezeul cel sfânt a trebuit să‑Și întoarcă privirea de la El, să‑L judece, chiar să‑L „zdrobească“ (Isaia 53.10).
Al doilea răspuns îl găsim în 2 Corinteni 5.21: Hristos a fost făcut „păcat pentru noi, ca noi să devenim dreptatea lui Dumnezeu în El“. De aici rezultă clar că El a fost părăsit de Dumnezeu din cauza păcatelor noastre, pentru că El era fără păcat și „nu cunoștea păcat“ (a se vedea și întrebarea 1.16). Cât de vrednic este El de adorarea noastră veșnică!
2.16 A fost părăsit Domnul Isus de Tatăl Său?
A fost părăsit Domnul Isus de Tatăl Său?
Biblia nu se exprimă în felul acesta. Când este vorba de părăsirea Domnului Isus, atunci se vorbește nu de Tatăl, ci de Dumnezeu: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M‑ai părăsit?“ (Matei 27.46; Marcu 15.34; Psalmul 22.1).
Pe de altă parte, când Biblia Îl prezintă pe Isus ca Fiul lui Dumnezeu, ea reține că El a fost și este întotdeauna în sânul Tatălui (Ioan 1.18). Să nu încercăm să pătrundem în lucruri care ne sunt ascunse sau care depășesc înțelegerea noastră; dar este bine să reținem aceste diferențe pe care le face Biblia.
O ilustrație simplă și totodată ajutătoare în acest sens este aceasta: când un judecător trebuie să‑l judece pe propriul său fiu vinovat, acesta, în funcția sa de judecător, va trebui să‑l condamne la o pedeapsă, dar, ca tată va fi întotdeauna de partea fiului său.
2.17 A fost părăsit Domnul Isus de Dumnezeu și când a murit?
Nu! El a spus: „S‑a sfârșit“ (Ioan 19.30) și apoi Și‑a încredințat duhul în mâinile Tatălui Său (Luca 23.46; a se vedea și întrebarea 2.14).
2.18 Cum putem fi siguri că Dumnezeu a acceptat prețul pe care l‑a plătit Hristos?
Pentru aceasta există o dovadă clară și vizibilă. Dumnezeu L‑a onorat pe Hristos - pe Cel pe care oamenii L‑au înălțat pe o cruce - înviindu‑L, ridicându‑L din locul cel mai de jos în locul cel mai înalt, locul de cinste la dreapta Sa (Efeseni 1.19‑23; Fapte 2.24,32; 3.15 etc.).
Astfel este înlăturată orice îndoială: prețul pe care l‑a plătit Domnul Isus a fost acceptat de Dumnezeu, pentru că Hristos a fost înviat pentru îndreptățirea noastră (Romani 4.25).
2.19 Poți fi salvat prin viața desăvârșită a Domnului Isus?
Nu! Pentru salvarea noastră a fost necesară moartea Sa; altfel, „grăuntele de grâu“ ar fi rămas singur (Ioan 12.24). „Fără vărsare de sânge nu este iertare“ a păcatelor (Evrei 9.22). Dacă am fi putut fi salvați prin viața desăvârșită a Domnului Isus (care a ținut legea), atunci de ce a murit Hristos? „Pentru că, dacă dreptatea este prin lege, atunci degeaba a murit Hristos“ (Galateni 2.21).În acest context, să observăm ce scrie în Romani 5.10: „Pentru că, dacă, fiind vrăjmași, am fost împăcați cu Dumnezeu prin moartea Fiului Său, cu atât mai mult, fiind împăcați, vom fi mântuiți prin viața Lui“. Acest verset spune că suntem salvați prin viața Sa, dar aici este vorba despre:
- credincioși împăcați;
- o salvare în împrejurările vieții pământești (nu este vorba despre mântuirea veșnică);
- viața Domnului Isus după moartea Sa, după învierea Sa, în cer, nu despre viața Sa pe pământ înainte de moartea Sa.
2.20 De ce este o eroare foarte gravă învățătura că un credincios și‑ar putea pierde mântuirea?
Unii învață că un credincios este mântuit, dar că, în cazul în care este infidel în viața de credință, își poate pierde mântuirea. Conform acestei învățături ar fi necesare pentru salvare două lucruri: în primul rând lucrarea Domnului Isus (moartea Sa) și în al doilea rând viața noastră sfântă și fidelă. Dar aceasta ar însemna că lucrarea de la cruce nu ar fi suficientă. Aceasta este de fapt o jignire la adresa Domnului Isus și o desconsiderare a morții Sale pe cruce.
Dacă mântuirea noastră ar depinde de credincioșia noastră, nu am avea niciodată „pace“ cu Dumnezeu, nu am fi niciodată siguri că nu vom fi condamnați. Dar Cuvântul lui Dumnezeu arată foarte clar că pe cel care crede nu‑l mai amenință nicio condamnare (Romani 5.1; 8.1).
2.21 Ce înseamnă „împăcare“?
Împăcare înseamnă „a pune ceva în ordine“. Dușmanii au nevoie de împăcare. Dumnezeu nu trebuie să fie împăcat cu omul; dar invers este necesar, și anume ca omul să fie împăcat cu Dumnezeu, pentru că el este dușmanul lui Dumnezeu (2 Corinteni 5.20).
Împăcarea nu înseamnă același lucru cu ispășirea (a se vedea întrebarea 2.7), pentru că împăcarea apare abia după ce s‑a făcut ispășirea.
2.22 Nu spune Biblia că toate lucrurile vor fi împăcate? Nu vor fi deci până la urmă salvați toți oamenii?
Desigur, toate lucrurile vor fi împăcate cu Dumnezeu, dar nu toți oamenii. Versetele care se referă la această realitate spun: „Pentru că întregii plinătăți a Dumnezeirii i‑a plăcut să locuiască în El și, prin El, să împace toate [lucrurile] față de ea, fie cele de pe pământ, fie cele din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui - prin El“ (Coloseni 1.19,20).
Aceste versete vorbesc despre „lucruri“, nu despre persoane. Întregul univers a fost atras în nenorocire prin păcatul omului (Romani 8.20). De aceea este necesar ca toate lucrurile să fie aduse din nou în concordanță cu Dumnezeu. Acest lucru se poate face numai pe baza lucrării de la cruce a Domnului Isus, care a făcut pace prin sângele crucii Lui.
2.23 Ce înseamnă „universalism“?
Această învățătură greșită spune că, la sfârșit, toți oamenii vor fi mântuiți.
În Biblie nu există nicio astfel de afirmație. Aceasta s‑a dedus pe nedrept și dintr‑o înțelegere greșită a anumitor versete (a se vedea întrebarea 2.22). De altfel, gândul universalismului contrazice cuvintele biblice, cum ar fi Ioan 3.36: „Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu crede în Fiul nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“.
Dacă mânia lui Dumnezeu rămâne peste astfel de persoane, cum ar mai putea fi acestea salvate la sfârșit? Din Ioan 3.16 se deduce clar că „oricine crede în El“ va fi salvat, dar nu „toți“ sau „toată lumea“.
